VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊ Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊ Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. A se așterne vântului = a alerga foarte repede. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vântul în buzunare = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar) A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi. 2. Aer, văzduh. ◊ Loc. adv. În vânt = a) în gol; b) în sus; c) fig. fără folos, zadarnic. 3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 4. (În expr.) A face vânt = a) a împinge, a arunca, a azvârli; p. ext. a da afară (dintr-o slujbă); b) (fam.) a scăpa de cineva. A-și face (sau, rar, a-și da) vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt. A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului). 5. (Astron.; în sintagma) Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. – Lat. ventus.
vânt s. n, pl. v’ânturi
VÂNT s. (FIZIOL.) gaz, pârț, (pop.) bășină, fâsâială, (prin Bucov. și Maram.) târtâită, (fam.) pam.
vânt s. n., pl. vânturi
VÂNT ~uri n. 1) Mișcare naturală a maselor de aer, provocată de diferența de temperatură și presiune atmosferică dintre două regiuni ale globului. ~ uscat. ~ cald. ~ de miazăzi. ◊ A se duce (a porni, a fugi) ca ~ul a merge (a porni, a fugi) foarte repede. Vorbă-n ~ vorbă fără rost. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) ~ul în buzunare (sau prin pungă) a nu avea nici o para chioară; a fi lipsit de mijloace. A arunca banii în ~ a cheltui bani fără rost, pe nimicuri. A se duce pe ~(uri) a se risipi; a se împrăștia; a se pierde; a dispărea. A vedea dincotro bate ~ul a se adapta unei situații, fără a ține seama de principii. A se da în ~ după cineva (sau ceva) a dori mult pe cineva (sau ceva). A-și face (sau a face cuiva) ~ a) a crea un curent de aer pe cale artificială (cu ventilatorul, evantaiul etc.); b) a îmbrânci, a da afară pe cineva; c) a accelera o acțiune. A-și lua ~ a o porni cu viteză. 2) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer. ◊ În ~ a) în gol; b) în zadar, fără nici un rost; c) în sus. /lat. ventus
!róza-vấnturilor (reprezentare grafică) s. f. art., g.-d. art. rózei-vấnturilor
BRÂUL-VÂNTULUI s. v. piedicuță.
BRÂUȘORUL-VÂNTULUI s. v. piedicuță.
FLOAREA-VÂNTULUI s. v. dedițel, floarea-paștelui.
IARBA-VÂNTULUI s. v. cătușnică, dedițel, iarba-câinelui, iarba-câmpului, obsigă, pir-de-țelină, pir gros, secărea, steliță, verigel.
MANȘĂ DE VÂNT s. mânecă de vânt.
MÂNECĂ DE VÂNT s. v. manșă de vânt.
PATUL-VÂNTULUI s. v. mături-de-vrăjitoare.
SCAIUL-VÂNTULUI s. v. scaiul-d******i.
SPINUL-VÂNTULUI s. v. scai-albastru, scai-vânăt.
ȘIPUL-VÂNTULUI s. v. scai-albastru, scai-vânăt.
VÂNTUL NÉGRU s. v. austru.
vînt (-turi), s. n. – 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer. – 2. Aer. – 3. Aruncătură, efort sau impuls pentru a arunca. – 4. Împingere, ghiont. – Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu. Lat. ventus (Pușcariu 1897; REW 9212), cf. vegl. viant, it., port. vento, prov., fr., cat. vent, sp. viento. – Der. vîntăraie, s. f. (vînt mare, vijelie); vîntos, adj. (cu vînt); vîntoasă, s. f. (vînt mare, vijelie; stafie, iele), în Mold. și Trans.; vîntoaică, s. f. (vijelie); vîntui, vb. (a înnebuni, a zăpăci; a șuiera), în Mold. datorat credinței despre puterea malefică a anumitor vînturi, cf. vîntoasă; vînturel, s. m. (gaie, Falco tinnunculus); vînturos, adj. (cu vînt, furtunos); vîntura, vb. (a alege boabele de grîu; a supune la vînt, a ventila; a împrăștia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo colo), mr. vintur(are), der. intern. sau din lat. ventĭlāre (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventŭlāre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vîntură-lume (var. vîntură-țară), s. m. (aventurier, vagabond); vînturător, adj. (aventurier, pribeag); vînturătoare (var. Trans. vînturașcă), s. f. (mașină de treierat); svînturat(ic), s. m. (aventurier; amărît, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce it. sventurato (după Densusianu, Hlr., 167 și Pușcariu 1946, de la un lat. *exventŭlāre); svînta, vb. (a aerisi, a usca la vînt; a muștrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintar(ari), der. intern sau, poate, de la un lat. *exventāre (Pușcariu 1945), cf. calabr. sbentare; avînta, vb. (a mînui, a învîrti amenințător; a repezi, a da impuls; a lansa, a zvîrli; refl., a se arunca, a se ridica, a se exalta); avînt, s. n. (impuls; însuflețire, elan), deverbal. – Din rom. provine ngr. σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo, Arch. glott. it., XXXII, 82).
flútură-vânt s. m. invar.
páște-vânt s. m.
róza-vânturilor s. f.
vărsát de vânt s. n. + prep. + s. n.