VĂLĂTUCÍ, vălătucesc, vb. IV. Tranz. A clădi pereți din vălătuci (2). – Din vălătuc.
vălătucí (a ~) vb. ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vălătucésc, imperf. 3 sg. vălătuceá; conj. prez. 3 să vălătuceáscă
vălătucí, vălătucésc, vb. IV (reg.) 1. a clădi pereții unei case țărănești din vălătuci. 2. a da cu tăvălugul.
vălătucí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vălătucésc, imperf. 3 sg. vălătuceá; conj. prez. 3 sg. și pl. vălătuceáscă
VĂLĂTÚC, vălătuci, s. m. 1. Sul făcut dintr-un material (flexibil), înfășurat în sensul uneia dintre laturile sale; spec. val¹ (II 1). ◊ Loc. adv. De-a vălătucul = de-a rostogolul, de-a dura, peste cap. 2. Material de construcție făcut din lut amestecat cu paie sau cu rogoz, în formă de colaci sau de cărămizi, din care se clădesc pereții caselor țărănești (astupându-se o îngrăditură de pari). 3. Tăvălug. – Din tăvăluc.
VĂLĂTÚC ~ci m. 1) Obiect în formă de cilindru, obținut prin înfășurarea unui material flexibil; val; sul; rulou. ~ de hârtie. ~ de sârmă. ◊ De-a ~cul dându-se peste cap; de-a rostogolul. 2) Material de construcție făcut din lut și paie, folosit la construcția unor case țărănești. 3) pop. Unealtă sau mașină formată dintr-un cilindru (sau mai mulți), folosită în operațiile de îndesare și nivelare a pământului; tăvălug. /Din val
vălătúc s. m., pl. vălătúci
VĂLĂTÚC s. 1. v. sul. 2. v. tăvălug.
VĂLĂTÚC s. v. ciurlan, salcicorn, săricică.
vălătúc s. m., pl. vălătúci
cĭurlán m. (cp. cu cĭurlez și cu sîrb. čuriti, a fuma). Munt. Mold. O plantă ghimpoasă care, după ce se usucă, se desprinde și se rostogolește de vînt. Țăraniĭ o fac grămezĭ și o ard în loc de lemn. Se zice că uniĭ o fumează în lulea. – Se numește și corlan (Bas. nord), tîrtan și vălătuc. La Panțu tîrtan, o plantă cruciferă (crampe tatarica). Asta să fie? [!]