ÚNGUR, unguri, s. m. Maghiar. – Din sl. ongrinŭ.
úngur s. m., pl. únguri
ÚNGUR s. maghiar.
úngur (-ri), s. m. – Maghiar. Sl. ągrinu, pl. ągure (Cihac, II, 437; cf. Vasmer, III, 173), cf. bg. ugrin, sb., cr. ugar. – Der. unguroaică, s. f. (maghiară); ungurean, s. m. (român din Transilvania); ungureancă, s. f. (româncă din Transilvania); ungurenit, adj. (maghiarizat); unguresc, adj. (maghiar); ungurește, adv. (în limba maghiară; ca ungurii); ungurime, s. f. (nația ungurească); ungurism, s. n. (maghiarism); unguriza, vb. (a maghiariza).
úngur s. m., pl. únguri
ÚNGUR ~i m. Persoană care face parte din populația de bază a Ungariei sau este originară din Ungaria; maghiar. /sl. ongrinu
BARBA-ÚNGURULUI s. v. garofiță.
AUSTRO-UNGARIA, monarhie dualistă condusă de împăratul Austriei (concomitent și rege al Ungariei), creată în 1867, în urma înțelegerii dintre cercurile conducătoare din Austria și Ungaria. S-a destrămat în 1918, în condițiile înfrîngerii suferite în primul război mondial și ale avîntului mișcării de eliberare națională a popoarelor subjugate, care au dus la formarea statelor naționale Austria, Ungaria și Cehoslovacia; o parte a terit. anexate de fostul Imp. Austro-Ungar s-au unit cu Polonia, Italia, Iugoslavia și România.