TUTUÍ, tutuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. recipr. A(-și) spune „tu” când stă (ori stau) de vorbă (ca semn al relațiilor familiare); a fi în relații familiare cu cineva. – Din tu (după fr. tutoyer).
TUTUÍ vb. (reg.) a (se) tui. (A se ~ cu cineva.)
tutuí¹, tutuiésc, vb. IV (reg.) a zăpăci, a deruta.
tutuí², tutuiésc, vb. IV (reg.) 1. a suna din bucium. 2. a alunga.
tutuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. tutuiésc, imperf. 3 sg. tutuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. tutuiáscă
ȚUȚÚI, țuțuiuri, s. n. (Reg.) Țugui. – Cf. țugui.
ȚUȚUIÁ, țúțui, vb. I. Refl. A se cocoța. [Pr.: -țu-ia] – Din țuțui.
A SE TUTUÍ mă ~iésc intranz. 1) A-și spune reciproc „tu”. 2) A fi în relații familiare (unul cu altul). /Din tu
A TUTU͹ ~iésc tranz. (persoane) A spune „tu”; a trata cu o adresare foarte familiară. /Din tu
A TUTUͲ tútui intranz. A produce sunete grave și prelungi; a face „tu-tu”. /Onomat.
ȚUȚÚI s. v. țugui, țuguitură.
ȚUȚUIÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.
țuțuí, țuțuíuri, s.n. (reg.) 1. țugui, vârf, pisc. 2. moț de păr. 3. cucui.
țuțuiá, țúțui, vb. I refl. (reg.) 1. a se cocoța. 2. a ascuți.
țuțúi s. n., pl. țuțúiuri/țuțúie
țuțuiá vb., ind. prez. 1 sg. țúțui/țuțuiéz, 1 pl. țuțuiém; conj. prez. 3 sg. și pl. țúțuie/țuțuiéze; ger. țuțuínd