TURCO- elem. „turc(esc)”, „turcic”. ( fr. turco-)TÚRCA s. f. art. (Pop.) Capră (3), brezaie (1). – Et. nec.ȚÚRCĂ1, țurci, s. f. Bețisor ascuțit la ambele capete, cu care se joacă copiii, încercând să-l arunce cât mai departe cu ajutorul altui băț mai lung; jocul la care se folosește acest bețișor. – Cf. ucr., rus. curka.ȚÚRCĂ2, țurci, s. f. Căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. – Cf. țurcan.TÚRCĂ1 f. mai ales art. Limba turcilor. /turc. türkTÚRCĂ2 ~ci f. mai ales art. Obicei popular vechi de Anul Nou, când un tânăr, deghizat în capră, umblă, însoțit de alții, pe la case cu urări; capră. /Orig. nec.ȚÚRCĂ1 ~ci f. 1) Bețișor ascuțit la ambele capete pentru a putea sări cât mai departe la lovirea lui cu un alt băț. 2) Joc pentru copii cu acest bețișor. A se juca de-a ~ca
. [G.-D. țurcii] / ucr., rus. țurkaȚÚRCĂ2 ~ci f. Căciulă mare și mițoasă, confecționată din blană de oaie țurcană. /Orig. nec.TÚRCA s. art. v. capra.ȚÚRCĂ s. (Transilv.) climpuș. (Jocul de-a ~.)ȚÚRCĂ s. țurcană. (Purta pe cap o ~.)túrcă, turci, s.f. (reg.) 1. stafie, nălucă. 2. (la sg. art.) masca unui cap de cerb cu care copiii colindă de Crăciun.țúrcă2, țúrci, s.f. (reg.) 1. căciulă mare și mițoasă făcută din blană de oaie țurcană. 2. lână colorată, toarsă subțire.țúrcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.túrca (joc popular) s. f. art., g.-d. túrciitúrcă (limba) s. f., g.-d. art. túrceițúrcă (bețișor, căciulă) s. f., g.-d. art. țúrcii; pl. țurci