TRIUMFARE

TRIUMFARE

TRIUMFARE

TRIUMFÁRE s. f. (Rar) Faptul de a triumfa; biruință strălucită. [Pr.: tri-um-] – V. triumfa.
TRIUMFÁRE s.f. (Rar) Faptul de a triumfa; izbândă strălucită. [ triumfa].
triumfáre s. f. (sil. tri-um-), g.-d. art. triumfării
TRIUMFÁ, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A reuși, a avea un mare succes; a se impune. 3. A se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui succes. [Pr.: tri-um-. – Prez. ind. și: triumfez] – Din lat. triumphare, fr. triompher.
A TRIUMFÁ triúmf intranz. 1) A repurta un triumf; a birui cu succes. 2) A încerca o mare satisfacție în urma unui triumf; a se bucura nespus; a jubila. 3) fig. A intra în drepturi; a fi recunoscut. Adevărul a triumfat. [Sil. tri-um-] /lat. triumphare, fr. triompher
TRIUMFÁ vb. I. intr. 1. A birui, a învinge. 2. (Fig.) A reuși, a ieși învingător. 3. A se mândri cu o izbândă, a jubila. [Pron. tri-um-, p.i. triúmf, 3,6 -fă. / lat. triumphare, cf. fr. triompher].
TRIUMFÁ vb. intr. 1. a birui, a învinge. 2. (fig.) a reuși, a ieși învingător. 3. a se mândri cu o izbândă, a jubila. ( lat. triumphare, fr. triompher)
TRIUMFÁ vb. (livr.) a jubila. (Eu mă necăjeam, iar ea ~.)
arc de triúmf s. n. + prep. + s. n. (sil. tri-umf)
triumfá vb. (sil. tri-um-), ind. prez. 1 sg. triúmf, 3 sg. și pl. triúmfă