TRADÍȚIE, tradiții, s. f. Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. ♦ Obicei, uzanță; datină. ♦ Informație (reală sau legendară) privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă pe cale orală. [Var.: (înv.) tradițiúne s. f.] – Din fr. tradition.
TRADÍȚIE s.f. Ansamblu de obiceiuri, credințe, cunoștințe, datini etc. moștenite și transmise din generație în generație, constituind o trăsătură specifică a unui popor sau a unui grup social. [Gen. -iei. / cf. fr. tradition, it. tradizione, lat. traditio].
TRADÍȚIE s. f. ansamblu de concepții, obiceiuri, credințe, cunoștințe, datini etc. moștenite și transmise din generație în generație, trăsătură specifică a unui grup social (popor, națiune etc.). ◊ datină, uzanță, obicei. ◊ informație privitoare la fapte ori evenimente din trecut, transmisă oral. ( fr. tradition, lat. traditio)
TRADÍȚIE s. 1. v. datină. 2. v. cutumă.
tradíție (-ii), s. f. – Informație transmisă oral de-a lungul timpului. – Var. tradițiune. Fr. tradition. – Der. (din fr.) tradițional, adj.; tradiționalism, s. n.; tradiționalist, adj.
tradíție s. f. (sil. -ți-e), art. tradíția (sil. -ți-a), g.-d. art. tradíției; pl. tradíții, art. tradíțiile (sil. -ți-i-)
TRADÍȚIE ~i f. 1) Ansamblu de datini, concepții, legende, obiceiuri, credințe, constituite în cadrul unei comunități sociale și transmise din generație în generație. A respecta ~ile. 2) Obicei statornicit de mult timp; practică uzuală. A deveni ~. [G.-D. tradiției; Sil. -ți-e] /fr. tradition, lat. traditio, ~onis