TÓPIC, -Ă, topici, -ce, s. f., s. n., adj. I. S. f. 1. (Lingv.) Ordinea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor în frază. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. 2. (La pl.; în retorica antică) Argumente de natură generală, aplicabile în toate cazurile analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care aparține topicii (I), privitor la topică. 2. (Despre nume) Care denumește locuri, localități. III. S. n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. – Din fr. topique, it. topica.
TÓPIC, -Ă adj. Referitor la topică. ♦ (Despre nume) Care denumește locuri, localități. // adj., s.n. (Medicament) care modifică locul (pielea sau mucoasele) pe care se aplică. [ fr. topique, cf. lat. topicus gr. topos – loc].
TÓPIC, -Ă I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topică. 3. (despre nume) care denumește locuri, localități. II. adj., s. n. (medicament) care modifică local pielea sau mucoasele pe care se aplică. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (în retorica antică) studiul procedeelor și al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiază această ordine. ( fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)
tópic (-că), adj. – Care se referă la locuri. Fr. topique. Este dubletul lui topicesc, adj. (topic), sec. XVIII, înv., din ngr. τοπιϰός.
tópic adj. m., pl. tópici; f. sg. tópică, pl. tópice
tópic (medicament, loc comun) s. n., pl. tópice
TÓPIC1 ~că (~ci, ~ce) rar 1) Care ține de topică; propriu topicii. 2) (despre nume) Care denumește locuri sau localități. /Din topică
TÓPIC2 ~că (~ci, ~ce) (despre medicamente) Care modifică locul unde se aplică. /ngr. topikos, fr. topique, germ. topisch