TABIÉT, tabieturi, s. n. Deprindere, gust pe care cineva și-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obișnuință; p. ext. manie. ◊ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise și fixe. ◊ Expr. A-și face tabietul = a-și satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziția, pofta. ♦ Viață confortabilă, comoditate. Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] – Din tc. tabīat.TABIÉT s. 1. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, obișnuință, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 2. siestă, (înv. și reg.) paidos. (A-și face ~ul.)TABIÉT s. v. chef,
dispoziție, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voință, vrere.tabiét (-turi), s. n. – 1. Obicei, stil, deprindere. – 2. Viață confortabilă, comoditate, satisfacție. – Var. tabet. Mr. tabiete, megl. tabiet. Tc. (arab.) tabiat (Ronzevalle 116; Șeineanu, II, 339; Lokotsch 1967), cf. ngr. ταμπέτι, alb., sb. tabiat, bg. tabiĭat. – Der. tabietliu, adj. (cu tabieturi, maniac, pedant), din tc. tabiatli.tabiét s. n. (sil. -bi-et), pl. tabiéturiTABIÉT ~uri n. înv. Plăcere pe care o persoană și-o satisface regulat și cu strictețe. ◊ Om cu ~uri om cu deprinderi fixe, manifestate cu regularitate. Cu ~ cu tot confortul; comod; confortabil. [Sil. -bi-et] /turc. tabiat