SUSURÁRE, susurări, s. f. (Rar) Faptul de a susura; susur. – V. susura.SUSURÁRE s. 1. v. clipocit. 2. v. foșnet.susuráre s. f., g.-d. art. susurării; pl. susurăriSUSURÁ, pers. 3 súsură, vb. I. Intranz. (Despre ape curgătoare, frunze; p. ext. despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu; a murmura. – Din fr. susurrer.A SUSURÁ pers. 3 súsură intranz. (despre ape curgătoare, frunze mișcate de vânt etc.) A produce un zgomot lin, continuu și plăcut; a murmura; a șopoti. /fr. susurrer, lat. susurrareSUSURÁ vb. I. intr. (Despre ape curgătoare, frunze) A produce un zgomot lin și continuu. [P.i. 3 -ră
. / fr. susurrer].SUSURÁ vb. intr. (despre ape curgătoare, frunze) a produce un susur. ( fr. susurrer)SUSURÁ vb. 1. v. clipoci. 2. v. foșni.susurá (-r, át), vb. – A murmura. Fr. susurrer. – Der. susur, s. n. (murmur). Prezenta mr. șușuredz, șușurare, i-a făcut pe Pușcariu 1706 și Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct lat. susurrāre. Această ipoteză este foarte puțin probabilă; cuvîntul nu este popular și mr. trebuie să fie o creație expresivă care aparține familiei lui șoșoi.susurá vb., ind. prez. 1 sg. súsur, 3 sg. și pl. súsură; conj. prez. 3 sg. și pl. súsure