SUPLINÍRE, supliniri, s. f. Acțiunea de a suplini și rezultatul ei; înlocuire, completare; p. ext. loc, funcție de suplinitor (la o catedră). – V. suplini.SUPLINÍRE s.f. Acțiunea de a suplini și rezultatul ei; (concr.) catedră la care funcționează un suplinitor. [ suplini].SUPLINÍRE s. f. acțiunea de a suplini; catedră la care funcționează un suplinitor. ( suplini)SUPLINÍRE s. înlocuire. (~ cuiva la o catedră.)supliníre s. f. (sil. –pli-), g.-d. art. suplinírii; pl. supliníriSUPLINÍ, suplinesc, vb. IV. Tranz. 1. A înlocui pe cineva (temporar) în funcții sau în obligații, a ține locul. ♦ A ține loc de ceva. 2. A adăuga ceva ce lipsește; a împlini, a completa o lipsă. – Din it. supplire (după plin).A SUPLINÍ ~ésc tranz. 1) (persoane sau obiecte) A schimba (într-o calitate), ținând locul temporar; a substitui; a înlocui. 2) A întregi, adăugând ceea ce lipsește; a completa; a complini. /it. supplire
SUPLINÍ vb. IV. tr. 1. A ține locul cuiva (care lipsește). 2. A împlini o lipsă, a pune la loc; a completa. [P.i. -nesc. / it. supplire, fr. suppléer, cf. lat. supplere – a umple din nou].SUPLINÍ vb. tr. 1. a înlocui temporar pe cineva în funcție, a ține locul. 2. a adăuga ceea ce lipsește, a împlini, a completa. (după it. supplire)SUPLINÍ vb. a înlocui. (Pe timpul cât m-a ~ la catedră.)supliní (-nésc, -ít), vb. – A substitui, a înlocui. It. supplire adaptat la conjug. lui a împlini. – Der. suplinitor, adj. (care suplinește). – Cf. supleant, s. m., din fr. suppléant; der. supleanță, s. f., din fr. suppléance.supliní vb. (sil. –pli-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. suplinésc, imperf. 3 sg. suplineá; conj. prez. 3 sg. și pl. suplineáscă