SUFICIÉNȚĂ, suficiențe, s. f. 1. (Rar) Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Încredere, mulțumire de sine exagerată; vanitate. [Pr.: -ci-en-] – Din it. sufficienza.
SUFICIÉNȚĂ s.f. 1. Faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. Vanitate; îngâmfare ridicolă. [Pron. -ci-en-. / cf. it. sufficienza, fr. suffisance].
SUFICIÉNȚĂ s. f. 1. faptul de a fi suficient; îndestulare. 2. vanitate; îngâmfare ridicolă. ( it. sufficienza)
SUFICIÉNȚĂ s. v. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, mândrie, orgoliu, semeție, trufie, vanitate.
suficiénță s. f. (sil. –ci-en-), g.-d. art. suficiénței; pl. suficiénțe
SUFICIÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter suficient. 2) Atitudine suficientă; vanitate; aroganță. /lat. sufficientia, it. sufficienza