STRĂLUCÍT, -Ă, străluciți, -te, adj. 1. Care strălucește; strălucitor, lucitor, sclipitor. 2. Fig. (Despre oameni) Distins, remarcabil prin însușirile spirituale. ♦ (Despre abstracte) Plin de glorie, de onoare; glorios. ♦ Fastuos, bogat, splendid. – V. străluci.
STRĂLUCÍT adj. 1. v. sclipitor. 2. v. fastuos. 3. v. falnic. 4. v. vitejesc. 5. strălucitor, (livr.) briant, eclatant, (fig.) răsunător. (Un discurs ~; un succes ~.)
STRĂLUCÍT adj. v. celebru, faimos, ilustru, mare, renumit, reputat, vestit.
STRĂLUCÍ, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, a răspândi, a emite, a reflecta o lumină vie. ♦ A scânteia, a sclipi. ♦ P. a**l. A părea că răspândește lumină datorită albeții, curățeniei. 2. Fig. (Despre oameni) A se remarca, a se distinge în mod deosebit, a face o puternică impresie (prin calitățile sale). – Stră + luci.
A STRĂLÚCI ~ésc intranz. 1) (despre aștri și despre alte surse de lumină) A luci foarte puternic; a răspândi o lumină vie. 2) (despre lucruri) A reflecta o lumină puternică (venită de la alte corpuri). Podgoriile strălucesc la soare. 3) (despre lucruri) A părea că luminează (din cauza curățeniei); a sclipi; a luci. 4) fig. (despre oameni) A produce impresie deosebită (prin calități sau fapte excepționale). /stră- + a luci
STRĂLUCÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A STRĂLUCI. 2) fig. Care se impune prin calitățile sale; excepțional; excelent. Operetă ~tă. 3) și adverbial Care trezește încântare, admirație; încântător; admirabil. A răspuns ~. /v. a străluci
STRĂLUCÍ vb. 1. v. lumina. 2. a lumina, (reg.) a răza, a zări. (Soarele ~.) 3. a bate, a luci, a lumina. (Luna ~ peste ramuri.) 4. v. sclipi. 5. v. luci. 6. a luci, a scânteia, a sclipi, a sticli, (rar) a strălumina. (Albe coifuri ~.) 7. a licări, a luci, a scăpăra, a scânteia, a sclipi, a sticli. (Ochii îi ~.) 8. (livr.) a bria, a eclata. (O persoană care ~ într-un anumit domeniu.)
STRĂLUCÍ vb. v. fulgera.
strălucí (-césc, -ít), vb. – A luci puternic, a sclipi, a scînteia. De la luci, cu pref. stră- (Pușcariu 988) sau dintr-un der. lat. de la lūcēre (*tralūcῑre, după Candrea-Dens., 1011; cf. REW 5136), cf. bell. straluce, rovign. stralusir, engad. stral’üzir, calabr. straluciri. – Der. străluc, s. m. (insectă, Cerambyx moschatus), deverbal; strălucit, adj. (ilustru, splendid); strălucitor, adj. (splendid, lucitor).
strălucí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. strălucésc, imperf. 3 sg. străluceá; conj. prez. 3 sg. și pl. străluceáscă