RONȚĂÍT s. n. Ronțăială. – V. ronțăi.RONȚĂÍT s. ronțăială, ronțăire, ronțăitură.ronțăít s. n.RONȚĂÍ, rónțăi, vb. IV. Tranz. A mânca sfărâmând între dinți puțin câte puțin dintr-un aliment tare, crocant, producând un zgomot caracteristic. ♦ A roade cu dinții un obiect. – Ronț + suf. -ăi.A RONȚĂÍ rónțăi tranz. (alimente tari sau uscate) A mânca, sfărâmând cu dinții și producând un zgomot caracteristic. ~ o ca-ramelă
. /ronț + suf. ~ăiRONȚĂÍ vb. a crănțăi, a crănțăni. (~ biscuiți.)ronțăí vb., ind. și conj. prez. 1 sg. rónțăi, 3 sg. și pl. rónțăiecronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc.