RIȚUÍT s. n. Rițuire. – V. rițui.RIȚUÍT s. (TEHN.) rițuire. (~ul unei foi de carton.)rițuít s. n.RIȚUÍ, rițuiesc, vb. IV. Tranz. A cresta un carton sau o mucava spre a le putea îndoi ușor. – Din germ. ritzen.A RIȚUÍ ~iésc
tranz. (cartoane, mucavale) A prevedea cu rițuri; a cresta liniar (pentru a putea îndoi mai ușor). /germ. ritzenrițuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rițuiésc, imperf. 3 sg. rițuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. rițuiáscă