RECUZÁRE, recuzări, s. f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei; recuzație. – V. recuza.RECUZÁRE s.f. Acțiunea de a recuza și rezultatul ei; recuzație. ♦ Sustragere de la ceva. [ recuza].RECUZÁRE s. (JUR.) refuzare, respingere, (înv.) recuzație. (~ unui jurat.)recuzáre s. f., g.-d. art. recuzării; pl. recuzăriRECUZÁ, recúz, vb. I. Tranz. A nu recunoaște competența sau autoritatea unui judecător, a unui martor etc., p. ext. a respinge, a nu recunoaște ceva sau calitatea cuiva. – Din fr. récuser.A RECUZÁ recúz tranz. jur. 1) (membri ai completului de judecată) A respinge ca incompatibil cu funcția pe care o exercită; a refuza. 2) A nu recunoaște ca adevărat; a respinge ca inexact; a contesta; a nega; a tăgădui. ~
un argument. / récuserRECUZÁ vb. I. tr. A respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i autoritatea, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. [P.i. recúz. / fr. récuser, cf. lat. recusare].RECUZÁ vb. I. tr. a respinge un judecător, un martor etc., nerecunoscându-i competența, bănuindu-l de părtinire etc.; (p. ext.) a respinge, a nu recunoaște ceva. II. refl. a refuza de a judeca o pricină, a se declara incompetent; a se sustrage. ( fr. récuser, lat. recusare)RECUZÁ vb. (JUR.) a refuza, a respinge. (A ~ un jurat, un complet de judecată.)recuzá vb., ind. prez. 1 sg. recúz, 3 sg. și pl. recúză; conj. prez. 3 sg. și pl. recúze