RĂTUTÍRE, rătutiri, s. f. (Reg.) Acțiunea de a se rătuti și rezultatul ei. – V. rătuti.
rătutíre s. f., g.-d. art. rătutírii
RĂTUTÍ, rătutesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A-și pierde capul, a se zăpăci, a înnebuni. – Et. nec.
RĂTUTÍ vb. v. fâstâci, intimida, încurca, zăpăci.
rătutí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătutésc, imperf. 3 sg. rătuteá; conj. prez. 3 sg. și pl. rătuteáscă