RADIOTÉHNICĂ f. 1) Ramură a tehnicii care se ocupă cu studiul emiterii și recepției la distanță a undelor radio și a oscilațiilor electromagnetice de frecvență înaltă. 2) Ramură a tehnicii care se ocupă cu construirea radio-aparaturii. [Sil. -di-o-] /fr. radiotechniqueRADIOTÉHNICĂ s.f. 1. Tehnica emisiunii, a recepției și a utilizării undelor electromagnetice de înaltă frecvență. 2. Tehnica fabricării aparatajului pentru radiocomunicații. [Gen. -cii. / cf. fr. radiotechnique].radiotéhnică s. f. (sil. -di-o-), g.-d. art. radiotéhniciiRADIOTÉHNIC, -Ă, radiotehnici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a tehnicii care se ocupă cu aplicațiile oscilațiilor și undelor electromagnetice de înaltă frecvență pentru transmiterea și recepționarea informațiilor. ♦ Tehnica fabricării aparatelor pentru radiocomunicații. 2.
Adj. Care ține de radiotehnică, privitor la radiotehnică. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotechnique.RADIOTÉHNIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de radiotehnică; propriu radiotehnicii. [Sil. -di-o-] /fr. radiotechniqueRADIOTÉHNIC, -Ă adj. Referitor la radiotehnică, de radiotehnică. [ fr. radiotechnique].RADIOTÉHNIC, -Ă I. adj. referitor la radiotehnică. II. s. f. ramură a tehnicii care studiază aplicațiile oscilațiilor și undelor electromagnetice de înaltă frecvență pentru transmiterea și recepționarea informațiilor. ◊ tehnica fabricării aparatajului pentru radiocomunicații. ( fr. radiotechnique)radiotéhnic adj. m. (sil. -di-o-) tehnic