PRESUPÚNERE, presupuneri, s. f. Faptul de a presupune; ceea ce este admis în mod prealabil drept posibil, real, adevărat; supoziție, ipoteză, presupus, presupoziție. – V. presupune.PRESUPÚNERE s.f. Faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca adevărat. [ presupune].PRESUPÚNERE s. f. faptul de a presupune; supoziție, ipoteză. ◊ lucru admis în prealabil ca adevărat. ( presupune)PRESUPÚNERE s. 1. (înv. și pop.) prepus. (Tot felul de ~ îi trec prin cap.) 2. bănuială, ipoteză, prezumție, supoziție, (rar) presupus. (~ lui s-a adeverit.) 3. v. ipoteză.presupúnere s. f., g.-d. art. presupúnerii; pl. presupúneriPRESUPÚNE, presupún, vb. III. Tranz. 1. A admite în mod prealabil (și provizoriu) că ceva este posibil, real, adevărat; a fi de părere, a crede, a socoti; a bănui. 2. A avea ca premisă existența prealabilă a unui lucru, a fi condiționat de…; a implica. – Pre-1 + supune (după fr. présupposer).A PRESUPÚNE presupún tranz. 1) (urmat, de regulă, de o propoziție completivă) A admite ca adevărat sau posibil; a bănui. 2) (lucruri
sau acțiuni prealabile) A avea drept condiție de bază. Creația presupune inspirație. /pre- + a supunePRESUPÚNERE ~i f. 1) v. A PRESUPUNE. 2) Părere bazată numai pe faptele aparente; prezumție; supoziție; ipoteză. /v. a presupunePRESUPÚNE vb. III. tr. 1. A crede, a bănui (ceva dinainte). 2. A necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. [P.i. presupún, conj. -nă, ger. -nând, presupuind. / cf. fr. présupposer, it. presupponere].PRESUPÚNE vb. tr. 1. a admite pentru un moment că ceva este posibil sau adevărat, a crede, a socoti. 2. a necesita, a fi absolută nevoie de ceva în prealabil. (după fr. présupposer)PRESUPÚNE vb. 1. (înv. și pop.) a prepune. (Am ~ că vei veni.) 2. v. bănui. 3. v. crede. 4. a admite, a spune, a zice. (Să ~ că așa s-au întâmplat lucrurile.) 5. a cere, a implica, a necesita, a reclama. (Inteligența ~ reflecția.)presupúne (presupún, presupús), vb. – A crede, a socoti. Fr. présupposer, adaptat la conjugarea lui a supune.presupúne vb. supune