POCNÍRE, pocniri, s. f. Acțiunea de a pocni. [Var.: pocăníre s. f.] – V. pocni.
POCNÍRE s. 1. v. plesnire. 2. v. spargere.
pocníre s. f., g.-d. pocnírii; pl. pocníri
POCNÍ, pocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A răsuna cu un zgomot scurt și sec; a detuna. ♦ (Despre uși, ferestre etc.) A se izbi, a se trânti cu putere și cu zgomot. ♦ Fig. A izbucni pe neașteptate, a se declanșa. ♦ (Despre încheieturi, oase, degete) A trosni (prin întindere sau răsucire). ◊ Expr. A-i pocni cuiva fălcile = a-i trosni cuiva fălcile. 2. Tranz. și intranz. (Adesea fig.) A lovi scurt și cu putere. ♦ Tranz. A lovi drept în țintă. 3. Intranz. A se sparge, a crăpa (cu violență și zgomot). ♦ A se rupe (prin întindere, solicitare prea mare etc.). [Var.: pocăní vb. IV] – Poc + suf. -(ă)ni.
A POCNÍ ~ésc 1. intranz. 1) A produce un pocnet; a face „poc”. ~ din bici. Îi ~esc oasele. 2) (despre textile, învelișuri etc.) A se rupe parțial (prin întindere); a plesni; a crăpa. 2. tranz. A lovi cu zgomot; a plesni. /poc + suf. ~ni
POCNÍ vb. 1. a trosni, (reg.) a troscăni. (~ din pistoale.) 2. a exploda, a plesni. (Ce-a ~?) 3. v. trosni. 4. a pârâi, a trosni. (Îi ~ încheieturile.) 5. v. plesni. 6. v. lovi. 7. v. sparge.
POCNÍ vb. v. crăpa, plesni.
pocní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pocnésc, imperf. 3 sg. pocneá; conj. prez. 3 sg. și pl. pocneáscă