PLIOCÉN, -Ă, plioceni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține celei de-a doua epoci a neogenului, care se referă la această epocă. 2. S. n. A doua epocă a neogenului, situată intre miocen și perioada cuaternară, reprezentată, în partea de vest a Europei, prin depozite marine, iar în cea de est prin depozite lacustre. 3. S. n. Serie de straturi geologice din pliocen (2). [Pr.: pli-o-] – Din fr. pliocène.PLIOCÉN s.n. (Geol.) Epoca (seria) superioară a neogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [Pron. pli-o-. / fr. pliocène, cf. gr. pleion
– mai mare, kainos – recent].PLIOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) epoca superioară a neogenului. ( fr. pliocène)pliocén adj. m. (sil. pli-o-), pl. pliocéni; f. sg. pliocénă, pl. pliocénepliocén s. n. (sil. pli-o-)PLIOCÉN1 n. geol. 1) Perioada a doua a neogenului, situată între miocen și pleistocen și caracterizată prin depozite marine sau lacustre. 2) Ansamblu de straturi ale scoarței terestre datând din această perioadă. [Sil. pli-o-] /fr. pliocenePLIOCÉN2 ~ă (~i, ~e) Care ține de perioada a doua a neogenului; din perioada a doua a neogenului. [Sil. pli-o-] /fr. pliocene