PISĂLOGÍ, pisălogesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) A plictisi pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele; a pisa (4). – Din pisălog.
PISĂLOGÍ vb. v. bodogăni, cicăli, dăscăli, mărunți, pisa, plictisi, sfărâma, sâcâi, zdrobi.
pisălogí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. pisălogésc, imperf. 3 sg. pisălogeá; conj. prez. 3 sg. și pl. pisălogeáscă
PISĂLÓG, -OÁGĂ, pisălogi, -oage s. n., adj. 1. S. n. Unealtă casnică (de lemn, de metal, de piatră etc.) de obicei rotunjită cu o măciucă la un capăt sau la amândouă, cu care se pisează ceva în piuliță sau în piuă; pilug. 2. Adj. (Fam.; adesea substantivat) Care plictisește pe cineva cu repetarea aceluiași lucru, cu insistențele. – Pisa + suf. -ălog.
A PISĂLOGÍ ~ésc tranz. pop. A deranja întruna, repetând insistent același lucru; a necăji; a pisa; a plictisi. /Din pisălog
PISĂLÓG¹ ~oágă (~ógi, ~oáge) și substantival fam. (despre persoane) Care plictisește prin insistența sa. /a pisa + suf. ~ălog
PISĂLÓG² ~oáge n. Unealtă casnică cu o măciucă la un capăt (sau la ambele), folosită pentru pisat ceva în piuă. /a pisa + suf. ~ălog
PISĂLÓG adj. v. cicălitor, sâcâitor.
PISĂLÓG s. pilug, (reg.) mai, măiag, nilug, pil, pisălău, pisător, pisoi. (~ cu care se pisează ceva în piuliță.)
PISĂLÓG s. v. pilug.
pisălóg adj. m., (persoană) s. m., pl. pisălógi; f. sg. pisăloágă, g.-d. art. pisăloágei, pl. pisăloáge
pisălóg (instrument) s. n., pl. pisăloáge