MẤNECĂ, mâneci, s. f. 1. Parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul (în întregime sau în parte). ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a insista, a stărui (pe lângă cineva) pentru a obține ceva; b) a atrage atenția (cuiva) că minte sau exagerează. A (nu) se lăsa tras de mânecă = a (nu) se lăsa prea mult rugat. A o băga pe mânecă = a se speria (de consecințele unei fapte săvârșite); a o sfecli. A scoate din mânecă = a inventa la repezeală o explicație, o soluție etc. 2. (Tehn.) Nume dat unor dispozitive în formă de mânecă (1). 3. (Înv.) Flanc, aripă a unei armate. [Var.: (reg.) mấnică s. f.] – Lat. manica.MÂNECĂ s. v. aripă, capăt, coastă, flanc, margine.mânecă s. f., g.-d. art. mânecii; pl. mâneciMÂNECÁ, mấnec, vb. I. Refl. și intranz. (Pop.) A se scula dis-de-dimineață; a pleca dis-de-dimineață; p. gener. a porni, a pleca. – Lat. manicare.A MÂNECÁ mânec intranz. pop. 1) A se scula în zorii zilei; a se trezi cu noaptea în cap. 2) A pleca dis-de-dimineață. /lat. manicareMÂNECĂ ~ci f. Porțiune a unor obiecte de îmbrăcăminte, care acoperă brațul (până la încheietura mâinii sau până în regiunea cotului). ◊ A da cu ~ci largi a da din toată inima, cu multă bunăvoință. A nu se lăsa tras de ~ci
a nu se lăsa prea mult rugat. A o băga pe ~ a fi speriat tare; a fi cuprins de frică. A-și sufleca ~cile a se apuca cu toată seriozitatea de un lucru. Pe sub ~ pe nevăzute; pe neobservate. A trage de ~ (pe cineva) a) a ruga insistent; b) a da de înțeles că întrece măsura, că exagerează. [G.-D. mânecii] /lat. manicaMÂNECĂ DE VÂNT s. v. manșă de vânt.mînecá (mấnec, mânecát), vb. – A se scula devreme. – Megl. mănicat „timpuriu.” Lat. manĭcāre (Densusianu, Hlr., 167; Pușcariu 1084; Candrea-Dens., 1118; REW 5300; Rosetti, I, 169), cf. alb. mëngoń, v. umbr. manecare (Gius. Mazzatinti, Poesie religiose del s. XIV, Bologna, 1881, 15). – Der. mînec, s. n. (rar, zori de zi); mînecare, s. f. (zori); mînecat, s. n. (zori; acțiunea de a mîneca); mînecătoare, s. f. (obicei folcloric în ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe).mînecă (mấneci), s. f. – Parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul. – Var. mînică. – Mr. mînică, megl. mǫnică. Lat. mănĭca (Candrea-Dens., 1124; REW 5300; Pascu, I, 119), cf. alb. mëngë, it. manica, prov., sp., port. manga, fr. manche. – Der. mînecar, s. n. (tunică, veston, bluzon; manșon); mînecuță, s. f. (mînecă; manșetă detașabilă).mânecá vb., ind. prez. 1 sg. mânec, 3 sg. și pl. mânecă