LÁRMĂ, (rar) larme, s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦ Fig. (Rar) Frământare, zbucium. 2. (Înv.) Alarmă. – Din magh. lárma, scr. larma.
LÁRMĂ s. 1. v. hărmălaie. 2. v. zgomot.
LÁRMĂ s. v. alarmă.
Larmă ≠ tăcere, tihnă, liniște
lármă (lárme), s. f. – 1. (Înv.) Alertă, alarmă. – 2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare. Germ. Alarm (‹ it. all’arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma), sau al mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s. f., din fr. alarme. Sec. XVIII. – Der. lărmălău, s. n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot); lărmuitor, adj. (zgomotos).
lármă s. f., g.-d. art. lármei; pl. lárme
LÁRMĂ ~e f. Zgomot mare (de glasuri, de mijloace de transport etc.); gălăgie; zarvă. [G.-D. larmei] /sb. larma, ung. lárma