INVOCÁRE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca și rezultatul ei. – V. invoca.
INVOCÁRE s.f. Acțiunea de a invoca și (rar) rezultatul ei; invocație. [ invoca].
INVOCÁRE s. invocație.
invocáre s. f., g.-d. art. invocării; pl. invocări
INVOCÁ, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca argument în susținerea unei afirmații. – Din fr. invoquer, lat. invocare.
A INVOCÁ invóc tranz. 1) (divinități) A chema în ajutor. 2) A aduce drept argument. ~ decretul respectiv. /fr. invoquer, lat. invocare
INVOCÁ vb. I. tr. 1. A chema în ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva, a se referi la ceva ce este în favoarea sa. [P.i. invóc, 3,6 -că. / fr. invoquer, it., lat. invocare].
INVOCÁ vb. tr. 1. a chema în ajutor (o divinitate). 2. a cita, a se referi la ceva în favoarea sa. ( fr. invoquer, lat. invocare)
INVOCÁ vb. 1. (înv.) a meni. (A ~ numele cuiva.) 2. v. pretexta.
invocá vb., ind. prez. 1 sg. invóc, 3 sg. și pl. invócă; conj. prez. 3 sg. și pl. invóce