INCRIMINÁRE, incriminări, s. f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; p. gener. învinuire. învinovățire, acuzație, incriminație. [Var.: încrimináre s. f.] – V. incrimina.
INCRIMINÁRE s.f. Acțiunea de a incrimina și rezultatul ei; învinuire, acuzație; incriminație. [ incrimina].
INCRIMINÁRE s. v. acuzare, acuzație, incul-pare, învinovățire, învinuire.
incrimináre s. f., g.-d. art. incriminării; pl. incriminări
INCRIMINÁ, incriminez, vb. I. Tranz. A acuza o persoană de săvârșirea unei crime; p. gener. a învinovăți, a acuza. [Var.: încriminá vb. I] – Din fr. incriminer.
ÎNCRIMINÁ vb. I. v. incrimina.
ÎNCRIMINÁRE s. f. v. incriminare.
A INCRIMINÁ ~éz tranz. (persoane) A acuza de săvârșirea unei crime. [Sil. in-cri-] /fr. incriminer
INCRIMINÁ vb. I. tr. A imputa cuiva acte criminale, a învinui pe cineva. [P.i. -nez și -min. / fr. incriminer, it. incriminare].
INCRIMINÁ vb. tr. a imputa cuiva acte criminale, abuzuri etc.; a învinui. ( fr. incriminer, lat. incriminare)
INCRIMINÁ vb. v. acuza, inculpa, învinovăți, învinui.
A incrimina ≠ a dezvinovăți
A se incrimina ≠ a se justifica
incriminá vb., ind. prez. 1 sg. incriminéz, 3 sg. și pl. incrimineáză