DISJÚNGERE, disjungeri, s. f. Acțiunea de a disjunge. – V. disjunge.DISJÚNGERE s.f. Acțiunea de a disjunge și rezultatul ei; disjuncție. [ disjunge].disjúngere s. f., g.-d. art. disjúngerii; pl. disjúngeriDISJÚNGE, disjúng, vb. III. Tranz. (Jur.) A despărți două litigii care fuseseră unite, spre a le cerceta și soluționa în mod separat. ♦ P. gener. A separa o chestiune de alta (aparținând aceluiași ansamblu). – Din lat. disjungere.A DISJÚNGE disjúng tranz. 1) jur. (pricini, procedee) A despărți în două pentru a cerceta și judeca în mod separat. 2) (chestiuni)
A separa în mod conștient. /lat. disjungereDISJÚNGE vb. III. tr. (Jur.) A despărți două pricini sau a despărți o pricină în două pentru a le judeca separat. ♦ A separa (două chestiuni etc.). [P.i. disjúng. / lat. disiungere].DISJÚNGE vb. tr. 1. (jur.) a despărți două pricini sau o pricină în două pentru a le judeca separat. 2. a separa (două chestiuni etc.). ( lat. disiungere)DISJÚNGE vb. v. disocia.disjúnge vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. disjúng, 1 pl. disjúngem; part. disjúns