DEZNĂDĂJDUÍT, -Ă, deznădăjduiți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care și-a pierdut orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); desperat. 2. (Despre sentimente, manifestări ale omului etc.) Care trădează, exprimă deznădejde; provocat de deznădejde. – V. deznădăjdui.DEZNĂDĂJDUÍT adj. desperat, (pop.) pierit, (înv.) apelpisit. (Om ~.)DEZNĂDĂJDUÍ, deznădăjduiesc, vb. IV. Intranz. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă orice nădejde (în rezolvarea sau îndreptarea unei situații); a despera. – Dez- + nădăjdui.A DEZNĂDĂJDUÍ ~iésc 1. intranz. A ajunge în stare de deznădejde; a-și pierde speranța; a despera. 2. tranz.
A aduce în stare de deznădejde; a face să-și piardă speranța; a despera. /dez- + a nădăjduiDEZNĂDĂJDUÍT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEZNĂDĂJDUI. 2) (despre sentimente, manifestări) Care vădește deznădejde; provocat de deznădejde; desperat. /v. a deznădăjduiDEZNĂDĂJDUÍ vb. a despera, (înv.) a apelpisi. (A ~ să mai aștepte.)A deznădăjdui ≠ a speradeznădăjduí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deznădăjduiésc, imperf. 3 sg. deznădăjduiá; conj. prez. 3 sg. și pl. deznădăjduiáscă