CUTÚMĂ, cutume, s. f. Normă de drept consfințită printr-o practică îndelungată: consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. – Din fr. coutume.
CUTÚMĂ s.f. (Jur.) Normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție; consuetudine. [ fr. coutume].
CUTÚMĂ s. f. normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiție; consuetudine. ( fr. coutume)
CUTÚMĂ s. (JUR.) consuetudine, datină, obicei, tradiție, uz, uzanță. (Practică consacrată prin ~.)
cutúmă s. f., g.-d. art. cutúmei; pl. cutúme
CUTÚMĂ ~e f. Normă de drept nescrisă, consfințită prin tradiție; obiceiul pământului. /fr. coutume