CÚLPĂ, culpe, s. f. (Jur.) Greșeală care constă în îndeplinirea neconformă a unei obligații sau în neîndeplinirea ei; greșeală care constă în săvârșirea unui fapt păgubitor sau pedepsit de lege. ♦ Greșeală, vină, vinovăție. – Din lat. culpa.
CÚLPĂ s.f. Greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unui fapt pedepsit de lege; vină. [ lat. culpa, cf. fr. coulpe].
CÚLPĂ s. f. greșeală constând în neîndeplinirea unei obligații, în săvârșirea unei fapte pedepsite de lege; vină, vinovăție. ( lat. culpa, fr. coulpe)
CÚLPĂ s. v. vină.
cúlpă (cúlpe), s. f. – Vină. Lat. culpa (sec. XIX). – Der. culpabil, adj. (vinovat), din lat. culpabilis (sec. XIX); culpabilitate, s. f. (vinovăție); culpeș, s. m. (vinovat), der. internă destul de riscantă, care pare a i se datora lui Odobescu, a fost folosită numai de unii scriitori din sec. XIX; inculpa, vb., din fr.; disculpa, vb., din fr. disculper, mai puțin folosit.
cúlpă s. f., g.-d. art. cúlpei; pl. cúlpe
MEA CULPA (Livr.) Formulă prin care cineva își recunoaște o greșeală. [Pr.: mé-a cúlpa] – Expr. lat.
CÚLPĂ ~e f. jur. Vină constând din săvârșirea unei fapte ilicite cu consecințe păgubitoare. /lat. culpa
MEA CULPA loc.s. Recunoaștere a greșelii. ◊ A face mea culpa = a-și mărturisi greșeala. [ lat. mea culpa – greșeala mea].
MEA CULPA [pron. MÉ-A CÚLPA] s. n. inv. formulă prin care cineva își recunoaște o greșeală. ( lat. mea culpa, greșeala mea)
méa cúlpa (lat.) loc. s. f.