CRONCĂNÍRE, croncăniri, s. f. Acțiunea de a croncăni și rezultatul ei; croncănit. [Var.: croncăíre s. f.] – V. croncăni.
CRONCĂNÍRE s. v. croncănit.
croncăníre s. f., g.-d. art. croncănírii; pl. croncăníri
CRONCĂNÍ, croncănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ciori, corbi etc., la pers. 3) A scoate sunete caracteristice speciei. 2. (Despre oameni) A scoate strigăte nearmonioase, a vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil, gutural și nedeslușit. [Var.: croncăí vb. IV] – Cronc + suf. -ăni.
A CRONCĂNÍ ~ésc intranz. 1) (despre ciori, corbi etc.) A scoate sunete aspre și guturale, caracteristice speciei; a face „cronc-cronc”. 2) fig. (despre persoane) A vorbi articulând cuvintele în mod dezagreabil și nedeslușit. /cronc + suf. ~ăni
croncăní (a croncăni) vb., ind. prez. 3 sg. cróncăne / croncănéște, imperf. 3 sg. croncăneá; conj. prez. 3 să cróncăne / să croncăneáscă
croncăní, croncănésc, vb. IV (reg.) 1. a umbla degeaba, a hoinări. 2. a striga. 3. a geme.
croncăní vb., ind. prez. 3 sg. croncănéște, imperf. 3 sg. croncăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. croncăneáscă
croncănésc v. intr. (d. cronc). Strig ca croncaniĭ, cîrîĭ. V. cloncănesc.