CONTRAZÍCERE, contraziceri, s. f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție, dezacord, opoziție. – V. contrazice.CONTRAZÍCERE s.f. Faptul de a (se) contrazice; contradicție; dezacord. [ contrazice].CONTRAZÍCERE s. 1. v. contradicție. 2. (pop.) încontrare. (A avut o ~ cu …)contrazícere s. f. → zicerecontrazícere f. Acțiunea de a saŭ de a te contrazice. Spirit de contrazicere, care contrazice (combate) tot. Fără contrazicere (după fr. sans contredit), sigur, fără să se poată spune ceva contrar.CONTRAZÍCE, contrazic, vb. III. 1. Tranz. A susține contrarul celor spuse de cineva; a nega. 2. Tranz. A nu se potrivi, a fi în opoziție, a fi incompatibil cu ceva; a dezminți ceva. 3. Refl. A spune ceva în opoziție cu cele afirmate anterior de tine însuți. 4. Refl. recipr. (Despre susținătorii unor opinii, unor afirmații etc.) A avea păreri deosebite, a nu fi de acord unii cu alții. ♦ (Despre afirmații, depoziții etc.) A nu se potrivi unele cu altele; a se ciocni. – Contra1 + zice (după fr. contredire).A CONTRAZÍCE contrazíc tranz. 1) (persoane) A întrerupe, exprimând o opinie contrară; a contra. 2) (declarații, fapte, fenomene) A pune la îndoială; a considera ca fiind discutabil. /contra- + a ziceA SE CONTRAZÍCE mă contrazíc intranz. 1) A emite idei contrare celor afirmate anterior. 2) (despre adepții unor opinii, teze etc.) A discuta în contradictoriu; a se contra. 3) (despre opinii, afirmații etc.) A fi în contradicție; a se bate cap în cap; a se ciocni. /contra- + a ziceCONTRAZÍCE vb. III. 1. tr. A susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2.
tr. A fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți. 3. refl. A fi în dezacord cu tine însuți. 4. refl. (Despre susținătorii unor afirmații etc.) A fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite. ♦ (Despre idei, afirmații, mărturii) A nu se potrivi unele cu altele. [P.i. contrazíc. / contra- + zice, după lat. contradicere].CONTRAZÍCE vb. I. tr. 1. a susține contrariul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. 2. a fi în dezacord, a nu se potrivi cu ceva; a dezminți. II. refl. 1. a fi în dezacord cu sine însuși. 2. (despre susținătorii unor afirmații etc.) a fi în contrazicere unii cu alții, a avea păreri deosebite. ◊ (despre idei, afirmații, mărturii) a nu se potrivi unele cu altele. (după fr. contredire, lat. contradicere)CONTRAZÍCE vb. 1. v. infirma. 2. v. opune. 3. (rar) a contra. (A ~ pe cineva.) 4. (pop.) a se încontra. (A se ~ cu cineva.) 5. v. dezice.contrazíce (-c, -ís), vb. – A susține contrariul, a nega. Tradus din fr. contredire și conjugat ca a zice. – Der. contrazicere (var. contradicție), s. f.; contradictor (var. contradictoriu, contrazicător), adj.contrazíce vb. → zicecontrazíc, -zís, a -zíce v. tr. (contra și zic, după fr. contredire). Spun ceva contra celor spuse de altu. V. refl. Spun saŭ fac ceva contrar celor spuse orĭ făcute de mine în ainte [!].