CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui.CONLOCUÍRE s.f. Faptul de a conlocui. [ conlocui].conlocuíre s. f., g.-d. art. conlocuíriiCONLOCUÍ, conlocuiésc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1– + locui (după fr. cohabiter).A CONLOCUÍ ~iésc
intranz. A locui împreună; a conviețui; a coabita. [Sil. -cu-i] /con- + a locuiCONLOCUÍ vb. IV. intr. A locui împreună cu cineva. [ con- + locui, după fr. cohabiter].conlocuí vb. → locuiconlocuĭésc v. intr. (con- și locuĭesc). Locuĭesc la un loc. V. coabitez.