CĂRUNȚÍ, cărunțesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A încărunți. [Var.: căruntá vb. I] – Din cărunt.CĂRUNȚÍ vb. IV. v. încărunți.CĂRUNȚÍ vb. v. încărunți.cărunțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cărunțésc, imperf. 3 sg. cărunțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. cărunțeáscăCĂRÚNT, -Ă, cărunți, adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească; alb, albit. ♦ (Despre oameni) Care are fire de păr alb. – Lat. canutus.CĂRÚNT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre păr) Care a început să albească; sur. 2) (despre oameni) Care are fire albe în păr; sur. ◊ Munți ~ți munți cu vârfurile înzăpezite. /lat. canutusCĂRÚNT, -Ă, cărunți, -te adj. (Despre păr, barbă, mustață) Care a început să albească, albit. ♦ (Despre oameni) Care are (fire de) păr alb. – Lat. canutus.CĂRÚNT adj. încărunțit, sur, (pop.) înspicat, (reg.) sein, siv, (prin Olt. și Munt.) spicat, (fig.) nins. (Om
cu părul ~.)CĂRÚNT adj. v. bătrân, străvechi, vechi.cărunt (cărúntă), adj. – Cu părul alb. – Mr. cănut. Lat. canūtus (Cipariu, Gram., 91; Pușcariu 301; Candrea-Dens., 274; REW 1622; DAR); cf. it. canuto, fr. chenu, prov., cat. canut, sp. canudo. Este cuvînt general cunoscut (ALR, 65). Der. cărunțiu, adj. (cărunt); căruntețe, s. f. (cărunțeală; bătrînețe; albeață); cărunțeală, căruntate, s. f. (rar, faptul de a fi cărunt); încărunți, vb. (a albi; a îmbătrîni). Din rom., ngr. ϰανούτον (Meyer, Neugr. St., II, 75).cărúnt adj. m., pl. cărúnți; f. sg. cărúntă, pl. cărúntecărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță [!]: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.cărunțésc și încărunțésc v. intr. Devin cărunt. V. tr. Fac cărunt: m´aŭ încărunțit suferințele.