CÂND adv., conj. I. Adv. (În propoziții interogative) În ce moment? în care perioadă de timp? Când a sosit? ◊ Expr. Când și când sau din când în când = câteodată, uneori. Când…, când… = câteodată…, altă dată…; ba…, ba…; uneori…, alteori… II. Conj. 1. (Introduce o propoziție temporală) a) În momentul sau în vremea în care… Când a văzut-o, s-a bucurat. b) După ce. Când i-a pierdut din ochi, s-a ridicat. c) Înainte de (a)…, până (a) nu… Parada începuse când a sosit. d) Deși; în vreme ce. Când altul s-ar bucura, tu ești nepăsător. e) Și (deodată). Au ajuns, când, ce să vezi? 2. (Introduce o propoziție atributivă în legătură cu noțiuni de timp) (În) care. Acum e timpul când vin copiii. ◊ Expr. A (nu) avea când să… = a (nu) avea timpul material necesar să… 3. (Introduce o propoziție cauzală cu nuanță temporală) Fiindcă, deoarece, o dată ce. Când știa că trebuie să plece nu mai putea dormi. 4. (Introduce o propoziție condițională) Dacă, de. Ce să spui când nu ai nimic de spus? ◊ Expr. Ca și când = parcă. 5. (Introduce o propoziție completivă directă) Spune-mi când să vin. – Lat. quando.
CÂND conj. 1. (temporal) că. (Acum ~ ne-am odihnit, putem pleca.) 2. (temporal) dacă. (~ vede că …, pleacă repede.) 3. (temporal) cum. (Frunza-n codru ~ învie.) 4. (temporal) (pop.) cum. (Din ceasul ~ te-am văzut …) 5. (cauzal) cum, deoarece, fiindcă, întrucât. (~ știu că vine, sunt emoționat.) 6. (condițional) dacă, (pop.) de. (Ce pot sfaturile mele, ~ nici lacrimile nu folosesc.)
când adv., conjcț.
CÂND¹ adv. 1) (în propoziții interogative) În care timp? În ce moment? ~ ai venit? ◊ ~ și ~ câteodată; rar; uneori. Din ~ în ~ din timp în timp. 2) (introduce propoziții condiționale) Dacă; de. Cum să te justifici ~ ești vinovat. /lat. quando
CÂND² conj. 1) După ce. ~ voi termina, atunci voi veni. 2) În timp ce. ~ merge îl doare piciorul. ◊ De ~ (sau de pe ~) din timpul când. Pe ~ în timpul în care. Ca și ~ de parcă. /lat. quando
*ori când conjcț. + adv. (când poate ~ vrea)
cînd adv. și conj. – 1. Indică o relație de coincidență temporală nuanțată cu ajutorul prepozițiilor: coincidența termenului inițial, de cînd; a termenului final, pînă cînd; a termenului mediu, pe cînd. – 2. (Cu cond.) Dacă, în caz că (indică o relație condiționată). – Mr. cîndu, megl. cǫn, istr. căn(d). Lat. quando (Pușcariu 364; REW 6932; Candrea-Dens., 344; DAR); cf. it. quando, fr. quand, sp. cuando. – Der. cînduși, conj. (înv., cînd); cîndai, adv. (poate, posibil), arhaism pe care DAR îl consideră der. din lat. quando alias; cîndva, adv. compus cu va ‹ vrea, ca ceva, cineva; nicicînd, adv.; oarecînd, adv. (înv., vreodată), identic prin formație cu oricînd, adv., a cărui var. vericînd, se apropie mai mult de forma primitivă, cf. vreun.
ca și când loc. conjcț.
nici când adv. + adv.
cînd adv. (lat. quando, it. pg. cuando, pv. quan, quant, fr. cat. quand, sp. cuando). În care timp: cînd viĭ? În timpu în care: cînd ploŭă, se curăță aeru. Conj. Dacă, o dacă [!] (cu subjunctivu): cînd să am banĭ, aș pleca; eh, cînd să fiŭ eŭ acolo! Dacă, o dacă (cu optativu): cînd aș ști, aș spune; eh, cînd aĭ ști ce bine-mĭ pare! Cînd și cînd, din cînd în cînd (vechĭ cînd de cînd), din timp în timp, cîte-odată, une-orĭ. Cînd… cînd, aci… aci, acú… acú: cînd unu, cînd altu. Cînd cu, în timpu cînd: cînd cu războĭu. Cînd să, cînd era aproape să: cînd să plec, ĭacătă și el! De cînd, din timpu în care, din acea epocă. Pînă cînd, pînă în ce timp. Pe cînd, 1) cînd: a venit pe cînd ploŭa, 2) cînd din contra: unu e alb, pe cînd cel-lalt e negru. Cînd colo, dar din contra: Credeam că-ĭ alb. Cînd colo, e negru! În amenințărĭ eliptice: cînd țĭ-oĭ trage una! (subînț. aĭ să vezĭ pe d***u, aĭ s´o pățeștĭ!).