BRETÓN², -Ă, bretoni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a peninsulei Bretagne (Franța), descendentă a vechilor celți. 2. Adj. Care aparține bretonilor² (1), privitor la bretoni². 3. S. f. Limbă celtică vorbită de bretoni² (1). – Din fr. breton.
BRETÓN¹, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Din fr. [à la] bretonne.
BRETÓN s.n. Păr lăsat pe frunte și tăiat drept. [ fr. breton].
BRETÓN², -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Bretagne (Franța). ◊ (s. f.) limbă indo-europeană din familia celtică, vorbită de bretoni. ( fr. breton)
BRETÓN¹ s. n. păr lăsat pe frunte și tăiat drept. ( fr. /à la/ breton)
BRETÓN, bretoane, s. n. Păr lăsat pe frunte și retezat în linie dreaptă. – Fr. [à la] bretonne.
bretón (persoană) s. m., adj. m., pl. bretóni; f. sg. bretónă, g.-d. art. bretónei; pl. bretóne
bretón (păr lăsat pe frunte) s. n., pl. bretoáne
bretón, -ă s. și adj. Din saŭ ca din Bretania. S.n., pl. oane. Forma păruluĭ tăĭat scurt și lăsat pe frunte, cum purtaŭ femeile pe la 1880.
BRETÓN¹ ~oáne n. Păr lăsat pe frunte și retezat scurt în linie dreaptă. /fr. bretonne
BRETÓN² ~ă (~i, ~e) Care aparține Bretaniei (Franța) sau populației ei; din Bretania. /fr. breton
BRETÓN³ ~ă, ~i, ~e m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Bretaniei (Franța) sau este originară din Bretania. /fr. breton
BRETON [brətɔ], André (1896-1966), poet și eseist francez. Teoretician și principalul animator al mișcării suprarealiste („Manifestul suprarealismului”, 1924). Operele sale se disting prin strălucirea verbală, imaginea insolită, simțul cadenței („Nadja”, „Vasele comunicante”, „Dragoste nebună”).
CAPE BRETON [keip brétn], ins. canadiană în Oc. Atlantic, la NE de Pen. Noua Scoție; 10,3 mii km²; 170,1 mii loc. (1981). Localit. pr.: Sydney. Relief muntos cristalin. Alt. max.: 532 m. Climat umed. Zăcăminte de huilă, min. de fier, auroargentifere. Pescuit de cod. Parc național.