BIELȘÚG s. n. v. belșug.
BIELȘÚG s. n. v. belșug.
bĭelșug V. belșug.
belșúg,

bĭelșúg și bilșúg n., pl. urĭ (ung. bölség, bóvség, böség. V. biŭ). Abundanță, îmbelșugare: a trăi în belșug. Din

belșug, (vechĭ și de biŭ), în abundanță, cu îmbelșugare, mult: avem lemne din belșug. – În Olt. bișág. Vechĭ bișúg,

biŭșúg, bivșúg, bevșúg, bivșág.