BALTÁG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltác s. n.] – Cf. tc. balta.
BALTÁG, baltage, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (Înv. și arh.) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă. 2. Măciucă; ghioagă. ♦ Fig. Lovitură de baltag. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltác s. n.] – Tc. balta.
BALTÁG s. (înv.) chilom.
baltág

(baltage), s. n. – Topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din sec. XVII. Din tc. provin și ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.
baltág s.n., pl. baltáge / baltáguri
baltág și (vechĭ) –ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și baltageác, pl. ece. V. halebardă.
BALTÁG

~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /turc. balta
BALTÁG (‹ tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) Topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă.
BALTAG,

Cezar (1939-1997, n. Mălinești, Basarabia), scriitor român. Poezie a devenirii și inițierii, construită prin absorbirea și retrăirea marilor simboluri și mituri universale și pe o experiență de cunoaștere și soteriologie creștină („Răsfrîngeri”, „Madona din dud”, „Unicorn în oglindă”, „Dialog la mal”, „Euridice și umbra”). Eseuri; traduceri din Mircea Eliade și C.G. Jung.