BĂLĂCÍT s. n. Bălăcire. – V. bălăci.BĂLĂCÍT s. n. Bălăcire. – V. bălăci.BĂLĂCÍT s. v. bălăcire.bălăcít s. n.BĂLĂCÍ, bălăcesc, vb. IV. Refl. și intranz. A (se) juca, a se zbengui în apă (la scăldat); a (se) bălăcări (1), bleotocări (1). – Din bg. balakam.A SE BĂLĂCÍ mă ~ésc intranz. A face mișcări (cu mâinile și cu picioarele), jucându-se prin apă în timpul scăldatului. /bulg. balakamBĂLĂCÍ, bălăcesc, vb. IV. Refl., intranz. și tranz. (Adesea fig.) A (se) mișca, a (se) scălda în apă producând un plescăit. – Bg. balakam.BĂLĂCÍ vb. (reg.) a (se) știobâlcăi, (Mold.) a (se) linciuri, (prin Munt.) a (se) tâlbâcâi. (Se ~ toată ziua la râu.) bălăcí (-césc, -ít), vb. – A se zbengui în apă, a (se) bălăcări. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 184); coicide cu bg. balakam, care poate fi împrumutat sin rom.
(după Cihac și DAR, cuvîntul rom. provine din bg.). Este dificil de presupus că var. bălăcări, vb. (a (se) bălăci; a sta la taclale, a bîrfi, a îndruga verzi și uscate; a batjocori) ar proveni din rut., rus. balaguriti (Cihac) sau din sb. balakati (DAR), cu care are în comun izvorul expresiv. DAR nu cunoaște sensul de „a (se) bălăci” al acestui cuvînt, cu toate că este mai comun decît celelate. – Der. bălăceală, s. f. (zbenguială prin apă); bălăcitură, s. f. (bălăceală).bălăcí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăcésc, imperf. 3 sg. bălăceá; conj. prez. 3 sg. și pl. bălăceáscăbălăcésc (mă) v. refl. (bg. balákam, mă bălăcesc; rus. balákatĭ, a flecări. Rudă cu balamut). Mă lincĭuresc, mă joc în apă (ca gîștele, ca copiiĭ). – Și mă bălăcăresc. (Cp. cu clătăresc).