AUTOCRÁTOR, autocratori, s. m. (Înv.) Autocrat. [Pr.: a-u-] – Din ngr. autokrátor.
AUTOCRÁTOR s. m. 1. titlu dat, în Grecia antică, deținătorilor unei autorități absolute. 2. bazileu ~ = (la Bizanț) titlu oficial al împăratului. ( fr. autocrator, gr. autokrator)
AUTOCRÁTOR, autocratori, s. m. (Înv. și arh.) Autocrat. [Pr.: a-u-] – Ngr. autokrator.
AUTOCRÁTOR s. v. autocrat, potentat.
autocrátor s. m. (sil. a-u-to-cra-), pl. autocrátori
autocrát, -ă s. (vgr. autokratés, d. autós, însumĭ, și kratéo, domnesc). Suveran absolut. – Vechĭ aftocrátor și autocrátor (ngr. aftokrátor și vgr. auto-).