AȘCHIÁ, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii; spec. a prelucra un obiect înlăturând (sub formă de așchii) surplusul de material. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.
AȘCHIÁ, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.
așchiá vb. (sil. -chi-a), ind. prez. 1 sg. așchiéz, 3 sg. și pl. așchiáză, 1 pl. așchiém (sil. -chi-em); conj. prez. 3 sg. și pl. așchiéze ger. așchiínd (sil. -chi-ind)
ÁȘCHIE, așchii, s. f. Bucată mică, subțire, care se desprinde sau sare dintr-un material prin cioplire, prin spargere etc. – Lat. ascla (= astula sau assula).
A AȘCHIÁ ~éz tranz. 1) A tăia în așchii. 2) (obiecte, mai ales lemn) A prelucra prin desprindere de așchii. [Sil. -chi-a] /Din așchie
ÁȘCHIE ~i f. Bucată mică și subțire desprinsă dintr-un corp (mai ales dintr-un lemn sau os). [G.-D. așchiei; Sil. -chi-e] /lat. ascla
ÁȘCHIE, așchii, s. f. Bucată mică, subțire, care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-o piatră etc. prin cioplire, prin spargere etc. [Var.: (reg.) háșchie s. f.] – Lat. ascla (= astula sau assula).
ÁȘCHIE s. 1. v. surcea. 2. țeapă, țepușă, (rar) spin. (I-a scos o ~ din deget.) 3. v. șpan.
áșchie (áșchii), s. f. – Bucată mică ce se desprinde sau sare dintr-un lemn, os etc.. – Var. (h)asc(i)e. Mr. iașcl’ă. Lat. pop. ascla, reducere de la *astŭla ‹ assŭla (Pușcariu 136; Candrea-Dens., 94; REW 736; DAR); cf. alb. aškje, ngr. ἄσϰλα, vegl. jaska, it. aschia (napol. áška, sicil. aška,, sard. aša, apul. aško, lec. ašcula), prov., cat. ascla, port. acha; alb. aštše (‹ assŭla), it. ascola (‹ *ascŭla), sp. astilla (‹ astella), aparțin aceleași rădăcini. – Der. așchia, vb. (a face așchii), pe care Pușcariu 137 îl derivă de la un lat. *asclāre, care nu pare necesar; așchios, adj. (care se rupe ușor în așchii).
áșchie s. f. (sil. -chi-e), art. áșchia (sil. -chi-a), g.-d. art. áșchiei; pl. áșchii, art. áșchiile (sil. -chi-i-)
áșchie f., pl. așchiĭ și ășchiĭ (lat. ássula, ástula și astla, pop. ascla, așchie, surcică [dim. d. assis, scîndură], de unde și it. áscola, vpv. cat. ascla, pg. acha; alb. aškĭă, ngr. áskla. Cp. cu pușchea, vechĭ, aclaz, cocleală). Surcea, bucățică de lemn care se desprinde cînd taĭ cu cuțitu sau cu toporu. Prov. Așchia nu sare departe de trunchĭ, copiiĭ seamănă cu părințiĭ. – În Munt. și háșchie.
așchiéz v. tr. (d. așchie). Cĭoplesc lemnu tăind așchiĭ.