ARȚÁG, arțaguri, s. n. (Pop. și fam.) Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harțág s. n.] – Din magh. harcag.
ARȚÁG, arțaguri, s. n. Pornire spre ceartă, chef de ceartă. [Var.: harțág s. n.] – Magh. harcag.
ARȚÁG s. 1. (înv. și pop.) țâfnă. (E plin de ~.) 2. (IST.) (înv.) harță. (~ul era o încăierare ușoară între forțe armate inamice.)
arțág (arțáguri), s. n. – 1. (Înv.) Harță, ciocnire. – 2. Caracter urît; proastă dispoziție. Mag. harcag (Philippide, Principii, 150; DAR), cf. harță. Este mai puțin probabil etimonul mag. harag „turbare” (Cihac, II, 476). – Der. arțăgaș, adj. (certăreț, scandalagiu); arțăgos, adj.
arțág s. n., pl. arțáguri
arțág, arțăgáș, arțăgós, V. harțag, hărțăgos.
ARȚÁG ~uri n. pop. Pornire spre ceartă; chef de ceartă. /ung. harcag