AROMÁ vb.I v. aromi.
AROMÁ vb. I. v. aromi.
ARÓMĂ, arome, s. f. Emanație a unor substanțe plăcut mirositoare (și cu gust plăcut); miros tare și plăcut; mireasmă, parfum. Substanță care dă unui produs miros sau gust plăcut. – Din fr. arôme, lat. aroma.
ARÓMĂ ~e f. Miros plăcut pătrunzător; mireasmă; parfum. [G.-D. aromei] /fr. arôme, lat. aroma
ARÓMĂ s.f. Emanație a unor substanțe plăcut mirositoare; miros tare și plăcut; mireasmă, parfum. [ fr. arôme, it., lat., gr. aroma].
ARÓMĂ s. f. 1. emanație a unor substanțe mirositoare; parfum. 2. substanța însăși. ( fr. arome, lat., gr. aroma)
ARÓMĂ, arome, s. f. Emanație a unor substanțe plăcut mirositoare (și cu gust plăcut); miros tare și plăcut; mireasmă, parfum. [Var.: (înv.) aróm s. n.] – Fr. arome (lat. lit. aroma).
ARÓMĂ s. v. mireasmă.
Aromă ≠ miasmă, duhoare
arómă (aróme), s. f. – Mireasmă, parfum. – Mr. arumă. Ngr. ἄρωμα (Roesler 664; Murnu 7), probabil intrat în sec. XV sau XVI, prin intermediul terminologiei religioase. Der. aromată, s. f. (aromă, esență aromatică), din gr. ἀρώματις; sau din sl. aromatŭ; aromatic, adj., din fr. aromatique; aromatiza, vb.; aromeală, s. f. (înv., ispită; stare de somnolență, de somn ușor); aromi, vb. (a seduce, a ispiti; a ațipi, a adormi). Etimologia lui aromi „a dormi” prezintă dificultăți semantice, pe care DAR nu le explică suficient; dar este și mai dificilă cea propusă de Cihac, II, 195, plecînd de la cr. žmiriti „a închide ochii”.
arómă (aróme), s. f. – Plantă, rodul-pămîntului (Arum maculatum). – Var. arumă, aron, barba-lui-Aron. Numele științific al plantei, pronunțat ca în fr. arum sau în germ. Aron și confundat cu aromă „aromă”. Cf. sb. aron.
arómă s. f., g.-d. art. arómei; pl. aróme
arómă f., pl. e (vgr. ároma). Miros plăcut (maĭ ales vegetal), parfum, mireazmă.