ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie2. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.
ARMÓNICĂ s.f. 1. Acordeon de dimensiuni reduse acționat de butoane. Muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circulă fluide de temperatură înaltă. 3. (Fiz.) Oscilație de frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței fundamentale a unui sistem oscilant. [Gen. -cii. / cf. it. armonica, germ. Harmonika].
ARMÓNICĂ s. f. 1. instrument muzical portativ cu ancii metalice, în care sunetul este produs prin v******a unei coloane de aer cu un burduf manevrat manual. 2. muzicuță (de gură). ( germ. Harmonika, it. armonica)
ARMÓNICĂ, armonici, s. f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acționat cu butoane. ◊ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. Armonică (de gură) = muzicuță (de gură). 2. Mufă de dilatație cu pereți ondulați, montată la conducte, prin care circilă fluide la temperatură înaltă. – Germ. [Zieh]harmonika, [Mund]harmonika.
ARMÓNICĂ s. (MUZ.) muzicuță, (rar) eolină. (Cântă la ~.)
armónică (fiz., muz.) s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici
armónică f., pl. ĭ și e (rus. garmónika, d. germ. harmonika). Un instrument compus din lame de sticlă acordate pe semitonurĭ saŭ din lamele de metal care vibrează și scot sunete cînd sufli cu gura (armonică de gură) saŭ cu’ n foĭ saŭ burduf încrețit simetric. Armonică chimică, sunete produse de o flacără care arde într’ un tub mobil.
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei1. 2. S. f. (Fiz.) V******e care însoțește v******a fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței v*******i fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.
ARMÓNIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de armonie; propriu armoniei. /fr. harmonique, lat. harmonicus
ARMÓNICĂ ~ci f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, dar de dimensiuni mai mici, acționat de butoane. ◊ ~ de gură muzicuță. ◊ A (se) face ~ a (se) încreți; a (se) turti. /germ. [Zeih]harmonika, it. armonica
ARMÓNIC, -Ă adj. Armonios. // s.f.pl. Sunete accesorii a căror frecvență reprezintă un multiplu al numărului de v******i pe secundă ale sunetului fundamental. [Cf. it. armonico, fr. harmonique, lat. harmonicus].
ARMÓNIC, -Ă adj. bazat pe principiile armoniei; armonios. sunete če (și s. f.) = sunete de diferite înălțimi, a căror frecvență reprezintă un multiplu întreg al unei frecvențe fundamentale; oscilație ~ă = oscilație a unei mărimi care variază periodic după anumite legi; (mat.) diviziune ~ă = ansamblu de patru puncte coliniare, din care două împart segmentul celorlalte două în același raport. ( fr. harmonique, lat. harmonicus, gr. harmonikos)
ARMÓNIC, -Ă, armonici, -e, adj. Bazat pe principiile armoniei; armonios. (Substantivat, f. pl.) Sunete care însoțesc sunetul fundamental, dându-i un anumit timbru. – Fr. harmonique (lat. lit. harmonicus).
ARMÓNIC adj. (MAT., FIZ.) sinusoidal. (Mărime periodică ~.)
armónic adj. m., pl. armónici; f. sg. armónică; pl. armónice
armónic, -ă adj. (vgr. armonikós). Muz. Plin de armonie: sunete armonice. Adv. În mod armonic.