ARHITECTURÁ vb. tr. a construi cu rigoare (o operă literară sau artistică). ( fr. architecturer)
arhitecturá vb., ind. prez. 1 sg. arhitecturéz, 3 sg. și pl. arhitecturizeáză
ARHITECTÚRĂ, s. f. Știința și arta de a proiecta și construi clădiri. Stilul, caracterul, planul unei (sau unor) clădiri. Felul în care este construit sau alcătuit ceva. – Din fr. architecture, lat. architectura.
ARHITECTÚRĂ f. 1) Știința și arta de a proiecta și a construi clădiri. 2) Stilul, caracterul distinctiv al unei construcții. 3) fig. Aspectul compozițional, structura armonioasă a unei lucrări, a unei opere. /fr. architecture, lat. architectura
ARHITECTÚRĂ s.f. 1. Știința și arta de a proiecta și de a construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, determinate de caracterul și de destinația construcțiilor. 2. Stilul, caracterul distinctiv al unei construcții sau al unei epoci. 3. (Fig.) Structură armonioasă (mai ales a unei opere literare). Alcătuire internă; construcție; constituție. [Gen. -rii. / lat. architectura, fr. architecture].
ARHITECTÚRĂ s. f. 1. știința și arta de a proiecta și construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli. 2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcții, al unei epoci. 3. (fig.) structură, alcătuire internă a ceva; constituție (I, 2). ( fr. architecture, lat. architectura)
ARHITECTÚRĂ s. f. Știința și arta de a proiecta și construi clădiri. Stilul, caracterul, planul arhitectural al unei clădiri (sau al unei epoci). – Fr. architecture (lat. lit. architectura).
ARHITECTÚRĂ s. (înv.) arhitectonie, maimărie. (Profesează ~.)
arhitectúră s. f., g.-d. art. arhitectúrii
arhitectúră f., pl. ĭ (lat, architectura). Arta de a face planurĭ de edificiĭ (fixînd proporțiunile, distribuirea, decorarea și cheltuĭelile) și de a observa executarea lor. V. constructor.
ARHITECTÚRĂ (‹ fr., lat.) s. f. 1. Știința și arta de organizare și construire a spațiilor necesare vieții și activității umane. Avînd o dublă determinare, funcțională și artistică, evoluția a. depinde de tipurile de materiale folosite într-o anume epocă (lemn, piatră, cărămidă, beton), de destinația clădirii (locuințe, clădiri de cult, clădiri industriale, militare etc.) și de climatul spiritual în care apare. Elementele de bază ale a. – volumul, suprafața și planul – organizate după un anumit ritm, caracterizează stilurile arhitectonice. În funcție de concepția epocii, înclinată către funcțional sau către spiritual, a. accentuează fie structura construcțiilor (a. clasică grecească, Renașterea, a. sec. 20), fie forma generală și decorul, în scopul creării unui sentiment sau accentuării specificului național (a. egipteană, barocă, neoromânească). După destinația edificiilor, a. este împărțită în: a. civilă, a. religioasă, a. militară, a. industrială etc. A. peisagistică = știința și arta de a interveni asupra peisajului, în scopul obținerii unui spațiu cu valențe estetice. Latura cea mai importantă o constituie arta grădinilor. A. – sculptură = curent apărut după al doilea război mondial, ca reacție la cubismul interbelic, care urmărește integrarea a. în peisaj prin apropierea aspectului ei exterior de forma sculpturală, sau, chiar, prin crearea unor sculpturi locuibile. P. ext. Aspectul compozițional al unei opere artistice; structură. 2. (INFORM.) Arhitectura calculatoarelor = asamblarea subsistemelor funcționale într-un calculator numeric, pentru a obține performanțele impuse în condiții de cost avantajoase.