ARCUIRE

ARCUIRE

ARCUÍRE, arcuiri, s. f. Faptul de a (se) arcui; încovoire elastică a unei piese lungi; (concr.) formă arcuită. – V. arcui.
ARCUÍRE, arcuiri, s. f. Faptul de a (se) arcui; încovoiere elastică a unei piese lungi; (concr.) formă arcuită, arc.
ARCUÍRE s. 1. v. încovoiere. 2. v. flexiune. 3. v. curbură.
arcuíre s. f., g.-d. art. arcuírii; pl. arcuíri
ARCUÍ, arcuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) îndoi în formă de arc; a (se) încovoia. Tranz. Fig. A bate; a pedepsi. – Arc + suf. -ui.
A ARCUÍ ~iésc tranz. A face să se arcuiască; a curba; a coroia; a încovoia; a cambra; a curba. /arc + suf. ~ui
A SE ARCUÍ mă ~iésc intranz. A căpăta formă de arc; a se curba; a se coroia; a se încovoia; a se cambra. /arc + suf. ~ui
ARCUÍ, arcuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) îndoi în formă de arc; a (se) încovoia. – Din arc.
ARCUÍ vb. 1. v. încovoia. 2. a se bolti. (Tavanul se ~ elegant.)
arcuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. arcuiésc, imperf. 3 sg. arcuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. arcuiáscă
arcuĭésc v. tr. Îndoĭ în formă de arc. V. refl. Rîu se arcuĭește, face coturĭ.