ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat¹. 2. Pământ arat. – Ara + suf. -ătură.
ARĂTÚRĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ara; arat. 2. Pământ arat; ogor, țarină. – Lat. aratura.
ARĂTÚRĂ s. 1. arare, arat, plug, plugărie, plugărit, (rar) plugărire. (N-a ieșit azi la ~.) 2. (concr.) ogor, țarină, (pop.) răzor, (reg.) plan. (~ este terenul arat.)
arătúră (arătúri), s. f. – Arat, acțiunea și rezultatul lui a ara. Lat. ărātūra (Pușcariu 110; REW 602 a; DAR); cf. it. aratura, v. fr. areüre,, cat., sp., port. aradura. Cf. ara.
arătúră s. f., g.-d. art. arătúrii; pl. arătúri
arătúră f., pl. ĭ. Felu de a ara. Loc arat: un sat între arăturĭ.
ARĂTÚRĂ ~i f. 1) v. A ARA. ~ de toamnă. 2) Pământ arat. /a ara + suf. ~ătură