APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Prindere cu mâna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Deprindere, comportare (urâtă) a cuiva. – Apuca + suf. -ătură.
APUCĂTÚRĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mâna. Smuls dintr-o singură apucătură. 2. Fig. Fel de a se purta; deprindere, obicei (rău). – Din apuca + suf. -(ă)tură.
APUCĂTÚRĂ s. (mai ales la pl.) 1. v. comportare. 2. v. tabiet. 3. v. fire.
APUCĂTÚRĂ s. v. abilitate, avere, avut, avuție, bogăție, bun, colică, crampă, destoinicie, dexteritate, dibăcie, ingeniozitate, iscusință, isteție, istețime, îndemânare, mijloace, pricepere, situație, spasm, stare, știință, talent, ușurință.
apucătúră s. f., g.-d. art. apucătúrii; pl. apucătúri
apucătúră f., pl. ĭ. Mod de a apuca, prindere cu mîna: l-a trîntit dintr’ o singură apucătură. Apucat, o boală, maĭ ales de copiĭ, caracterizată pin [!] somn, spazmurĭ și convulsiunĭ. Fig. (maĭ ales la pl.). Obiceĭ, purtare care denotă caracteru, maĭ ales caracteru răŭ: apucăturĭ de hoț.
APUCĂTÚRĂ ~i f. 1) Cuprindere cu mâna. 2) fig. Deprindere rea. /a (se) apuca + suf. ~ătură