APUCÁRE, apucări, s. f. Acțiunea de a (se) apuca. – V. apuca.
APUCÁRE, apucări, s. f. Acțiunea de a (se) apuca.
APUCÁRE s. 1. v. luare. 2. v. înhățare.
apucáre s. f., g.-d. art. apucării; pl. apucări
APUCÁ, apúc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a înșfăca, a înhăța (cu mâna). A pune mâna (în grabă) pe ce are la îndemână; a lua, a-și însuși ceva la repezeală. ◊ Expr. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (Care) pe unde nimerește. Pe apucate = în mod superficial, când și când, în grabă. 2. Refl. A se prinde, a se agăța, a se ține (cu mâinile) de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A-l cuprinde; a-l copleși. ◊ Expr. (Fam.) Când te-apucă, mult te ține? = n-ai de gând să mai isprăvești odată? Ce te-a apucat? se zice (în semn de mirare sau de nemulțumire) când cineva comite (pe neașteptate) un act nepotrivit. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva care este gata să plece. Voia s-apuce trenul. 2. Tranz. A trăi atâta, încât să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Intranz. A primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc. Așa a apucat. 3. Tranz. și refl. A începe să facă ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Se apucă de lucru. III. Tranz. și intranz. A se îndrepta, a se deplasa într-o anumită direcție. – Lat. aucupare.
A APUCÁ apúc 1. tranz. 1) A lua (cu mâna, cu dinții etc.) ținând. ~ de mânecă. ~ o creangă. ◊ ~ de gât (pe cineva) a sili pe cineva să facă ceva. 2) (lucruri, obiecte etc. aflate la îndemână) A lua la repezeală. 3) fig. (despre stări fizice sau sufletești) A pune stăpânire; a cuprinde. ◊ Ce te-a apucat? ce ți-a trăsnit prin cap? 4) (persoane sau vehicule gata de plecare) A găsi în ultimul moment; a prinde. 5) A ajunge să trăiască. ~ vremuri grele. 2. intranz. 1) A primi ceva (un obiect, o deprindere etc.) prin tradiție. Așa am apucat de la părinți. 2) A lua direcția; a face; a se îndrepta. ◊ Care pe unde apucă care unde nimerește. /lat. aucupare
A SE APUCÁ mă apúc intranz. 1) (despre ființe) A se prinde strâns (de ceva sau de cineva); a se agăța. ◊ ~ de capul cuiva a supune unui control sever; a ține din scurt pe cineva. ~ la rămășag a încheia un pariu; a paria. 2) A fi pe punctul de a face ceva. ~ de citit. /lat. aucupare
APUCÁ, apúc, vb. I. I. 1. Tranz. A prinde, a lua, a înșfăca, a înhăța. ◊ Expr. A apuca pe dumnezeu de picior = a simți o mare bucurie. A pune mâna (în grabă) pe ce are la îndemână; a-și însuși ceva la repezeală. ◊ Expr. A apuca loc = a reuși să ocupe un loc. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. 2. Refl. A se prinde, a se agăța, a se ține de ceva sau de cineva. 3. Tranz. Fig. A cuprinde cu privirea. A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. 4. Tranz. Fig. A cuprinde, a copleși. ◊ Expr. (Fam.) Când te-apucă, mult te ține? = n-ai de gând să mai isprăvești odată? Ce te-a apucat? = ce ți-a venit? ce ai? 5. Tranz. Fig. A trage pe cineva la răspundere, a lua pe cineva din scurt. II. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva care este gata să plece. Eram grăbit s-apuc și trenul. (SADOVEANU). 2. Tranz. A trăi atâta, încât să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine (CAMIL PETRESCU). A trăi în același timp cu cineva sau ceva. Intranz. A primi ceva prin tradiție; a moșteni un obicei, o deprindere etc. Părul lins…îl poartă-n tâmple, așa a apucat de la mă-sa (DELAVRANCEA). 3. Tranz. și refl. A ajunge, a începe să facă ceva; a fi pe punctul de a face ceva; a întreprinde ceva. Nu te apuca de năzbâtii (CREANGĂ). III. Tranz. și intranz. A se angaja pe un drum, a lua drumul; a porni, a merge. ◊ Expr. (Intranz.) A apuca înainte = a merge mai iute decât cineva, a-l întrece; fig. a anticipa. A apuca cu gura înainte = a se grăbi să răspundă fără a lăsa pe altul să sfârșească vorba. IV. Refl. (Reg.) A se angaja la cineva sau la ceva; a se tocmi. Să ne apucăm argați (ȘEZ.). ◊ Expr. (Intranz.) A apuca la (sau în) rămășag = a face prinsoare. – Lat. aucupare.
APUCÁ vb. 1. v. lua. 2. v. înhăța. 3. v. cuprinde. 4. v. agăța. 5. v. prinde. 6. v. surprinde. 7. a se îndrepta, a o lua, a merge, a se orienta, a păși, a pleca, a porni, (rar) a se îndruma, (pop.) a purcede, a se purta, (înv. și reg.) a năzui, (Transilv.) a arădui. (A ~t-o pe drumul acela.) 8. v. începe. 9. a prinde, a trăi, a vedea. (Simțea că nu va mai ~ ziua de mâine.) 10. a cuprinde, a-i veni. (L-a ~ amețeala.) 11. v. moșteni. 12. v. nimeri. 13. v. năzări.
APUCÁ vb. v. angaja, băga, cere, deveni, elibera, face, făgădui, intra, încadra, îndatora, însărcina, libera, obliga, pretinde, promite, salva, scăpa, scoate, tocmi, vârî.
apucá (apúc, apucát), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A înșfăca, a înhăța. – 3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaște prin proprie experiență, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume preț. – 11. A începe, a iniția ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o direcție. – 14. a-și lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar încă din lat. clasică. În privința fonetismului, trebuie să se presupună, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- și ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada „însărcinată”, RPF, III, 122), și care este probabil anterioară rom., căci apare și în calabr. accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (explicat de Rohlfs prin lat. *adcupare, provenind de la un *cupus obscur). Această alterație pare a se explica printr-o confuzie semantică și totodată fonetică cu aucupare, pentru a cărei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi produs în rom. o metateză, poate în urma influenței unui cuvînt autohton cu rădăcina *puk- și cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a acoperi, a înveli”, și alb. puth „a încinge cu forța”, care trimite tot la un radical *puko). Totuși, chiar fără a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 și REW 776, din rațiuni semantice pe care nu le înțelegem. Aceste rațiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în „Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident că „entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”, fiindcă chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indică limpede sensul de „saisir”; și fiindcă în rom. apuca, ce înseamnă în esență „saisir”, are de asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf. sensurile 4, 6 și 12). Însuși cuvîntul lat. capere „a prinde” depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeași idee de „saisir” (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus că rom. nu reprezintă un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare „a ocupa”, ci că păstrează sensul arhaic al lat. (oc)cupare „a lua.” După Cihac, se pare că nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burlă, Studii filologice, 1880, a propus aucupare „a vîna păsări”, ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, și respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Spitzer, Dacor., III, 645. Am arătat că această ipoteză ajunge practic să se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleacă de la lat. apere „a lega”, ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creație de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen „a ambala”. În sfîrșit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumită corespondență de sensuri între rom. și port. apegar, și pe o evoluție semantică de la „a lipi” la „a lua”, care poate să nu pară convingătoare. V. și alte ipoteze în această ultimă lucrare. Der. apucat, s. n. (jaf, prădare; epilepsie); apucat, s. m. (epileptic); apucate, s. f. pl. (numai în expresia pe apucate, în grabă); apucătoare, s. f. (brațul de clește); apucător, adj. (lacom, hrăpăreț); apucătură, s. f. (acțiunea de a apuca; înv., jaf; manieră, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. săs. apukán „a apuca”.
apucá vb., ind. prez. 1 sg. apúc, 3 sg. și pl. apúcă
apúc, a -á v. tr. (din a apoca, d. interj. poc care arată lovirea, ideĭe apropiată de apucare. Cp. cu înhaț și înșfac). Prind (cuprind) răpede [!] cu mîna, cu dințiĭ ș. a.: jandarmu-l apucă pe tîlhar, calu apucă ĭarba cu buzele. Surprind: ĭ-a apucat noaptea pe drum. Ocup: a stricat cetatea ca să n’ o apuce dușmaniĭ. Capăt, dobîndesc: s’ apuc ceva banĭ pe marfa asta. Răpesc, ĭaŭ cu hapca: a apuca bunu altuĭa. Insist să: l-a apucat să-ĭ plătească datoria; degeaba m’ apucĭ pe mine, că nu știŭ unde a fugit el. Mă îndrept spre, pornesc: a apucat (adică „drumu”) la deal, spre sat. Unde a apucat? Încotro a pornit? Văd, ajung în timp: bine că n’ am murit și am apucat și eŭ asta! Ajung să, am parte să: n’ a apucat să facă zece pașĭ, și ĭ-a și sărit ĭepurele. Cuprind (vorbind de o boală, de un sentiment, de o stare): m’ aŭ apucat frigurile, fioriĭ, groaza, somnu. Apuc înainte, anticip, întrec. Apuc pe Dumnezeŭ de picĭor, daŭ de o mare fericire. Cînd te apucă, mult te ține? cînd te cuprinde nebunia, mult te ține? Așa am apucat, așa ne-a rămas obiceĭu de la strămoșĭ. V. intr. Vechĭ. Apuc la suflet, capăt curaj. V. refl. Mă agaț: m’ apuc să taĭ lemne, de arat, de negustorie, de latină. Vechĭ. Mă prind, mă’ nvoĭesc: m’ apuc slugă la el, a făcut cum s’ a apucat. A se apuca rămășag, a pune rămășag. Trans. A te apuca fecĭor, a începe să fiĭ fecĭor (flăcăŭ). A te apuca cu mînile [!] de cap a da semne de desperare. Pe apucate, cum se întîmplă, la noroc, cum se poate în grabă: aci e pe apucate, nu pe alese! V. răgăduĭesc.