APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appelativus.
APELATÍV, -Ă adj. (Ieșit din uz; despre substantive) Comun. (s.n.) Nume, calificativ. [ fr. appellatif, cf. lat. appellativus].
APELATÍV, -Ă adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. ( fr. appellatif, lat. appellativus)
APELATÍV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz, despre substantive) Comun. (Substantivat, n.) Nume, calificativ. – Fr. appellatif (lat. lit. appellativus).
APELATÍV adj. v. comun.
APELATÍV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~ul: băiete!)
apelatív adj. m., pl. apelatívi; f. sg. apelatívă, pl. apelatíve
apelatív s. n., pl. apelatíve
apelatív, -ă adj. (lat. appellativus). Gram. Nume apelativ (maĭ des nume comun), care convine întregiĭ speciĭ, ca om, arbore. General: „Scit” era un nume apelativ pentru toate popoarele nomade din nordu și estu Eŭropeĭ.
APELATÍV ~e n. Substantiv comun; cuvânt, nume, calificativ. /fr. appellatif, lat. appellativus